Dezvoltarea personalităţii copilului are loc in prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori determinanţi, care se afla intr-o relaţie de interdependenţă şi care,in proporţii diferite, pun in valoare anumite aspecte ale personalităţii.Cele trei grupe mari de factori sunt:ereditatea, mediul, educaţia. Copilul moşteneşte particularităţi fizico-psihice şi fiziologice de mare importanţă;anterior conceperii sale,părinţii prezintă o serie de particularităţi care işi vor pune amprenta asupra trăsăturilor copilului,de aceea, se poate spune că zestrea genetică se pregăteşte anterior vieţii intrauterine.Grija pentru ceea ce se intampla cu mama, mai ales, inainte de conceperea copilului şi pe timpul sarcinii trebuie să preocupe in mod deosebit pe cei care se hotărăsc să dea viaţă unui copil.Stresul, emoţiile, alimentaţia,starea de sănătate, mediul de viaţă şi de desfăşurare a activităţilor sociale,relaţiile socio-umane sunt elemente de maximă importanţă pentru produsul de concepţie, pentru “bagajul” cu care copilul va porni in viaţă.Sănătatea fizică şi psihică a părinţilor are o mare insemnatate pentru copiii lor,constituind baza zestrei biologice care se transmite.
Educaţia copilului suferă in mică măsură influenţele ereditare,dar, are antene funcţionale in comportamentul părinţilor.
Odată cu naşterea, copilul intră in contact cu prima formă socială şi anume familia, care are un reprezentant in mama pe care o va avea alături multă vreme şi care poate fi considerată omul de contact prin intermediul căruia copilul va cunoaşte lumea in primele luni şi in primii ani de viaţă.Mama este reprezentant al socialului, dar şi al familiei care este primul mediu cu care copilul ia contact şi din care se va desprinde cu greu in drumul său către socializare. Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului incă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale.Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi intelegerea.
Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă.Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate,fiind prima colectivitate umana caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane
Ca mediu social, familia reprezintă locul in care are loc atât ingrijirea cât, mai ales, educarea copilului, educaţia in familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, in primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar acestia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a ingrijirii lui, ci, să aibă in vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia in familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmarească pas cu pas evoluţia fizică, urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală, in scopul formării caracterului. Desi există tentaţii, mai ales in primii ani de viaţă educarea copilului in familie trebuie să fie preocuparea cea mai importantă a parinţilor sau a celor care se ocupă de copil. Cel mai important rol in evoluţia psihică a copilului il au exemplele pozitive din familie, deoarece, la aceasta vârstă, rolul exemplului este foarte important; de familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.
Actualul curriculum plaseaza familia, parintele, in rol de partener activ in educatia copilului.S-a crezut multa vreme ca institutiile de invatamant poarta intrega responsabilitate a educarii copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei actiuni. Familia nu poate fi parte separata in acest context, rolul parintilor nu inceteaza odat.a cu intrarea copilului in institutia de invatamnt, se schimba doar modalitatea de abordare a copilului, in raport cu noul sau statut si in deplina concordanta cu ceea ce se intampla in mediul educational.
Acest tip de relaţie este unul dintre cele mai sensibile puncte in contextul microsocietăţii din grădiniţă. Din punct de vedere teoretic, această relaţie ar putea funcţiona ireproşabil, având in vedere faptul că ambele părţi implicate urmăresc aceleaşi finalităţi in ceea ce priveşte educaţia copilului. Divergenţele apar in momentul in care fiecare dintre părti susţine propriul stil educativ, combatându-l şi blamându-l pe celalalt. Intr-un capitol anterior se făcea referire la continuitatea pe care o are influenţa educativă din grădiniţă, la plecarea copilului de sub tutela familiei. In acest moment părintele devine şi colaborator permanent, consecvent al educatoarei, fiecare dintre cele doua părti implicate urmărind eficientizarea propriilor acţiuni, pornind de la ceea ce s-a realizat până la un moment dat.
Educarea copilului nu se poate realiza fragmentat, distinct, in cadrul celor doua medii, familia şi grădiniţa, ci, se realizează ca un tot unitar, prin colaborarea dintre cei doi factori implicaţi, părinţi şi educatoare. Acest proces este realizabil in condiţiile continuităţii acţiunii educative intre grădiniţă şi familie. Reforma din invăţământ a avut in vedere şi reconsiderarea poziţiei faţă de părinţi, care sunt priviţi ca parteneri in educaţie, agenţi ai reformei, implicate constructive, active, in actul educaţional, care, devine parteneriat educaţional. Colaborarea şi cooperarea dintre cei doi factori devin eficienţi şi benefici pentru copil, dacă indeplineşte condiţiile unei comunicări corespunzatoare şi dacă ţine seama de dimensiunea umană a relaţiei şi a implicaţiilor sale.
Ambii factori implicaţi urmăresc aceleaşi scopuri, dar, au alte repere in ceea ce priveşte educaţia copilului. Există diferenţe de pregătire in ceea ce priveşte educaţia. De asemenea, sunt diferite uneori, nivelul de cultură, vârstă, informaţiile şi sursele acestora, motivaţiile, stilul de comunicare, trăsături de caracter şi capacitatea de a evita comportamentele negative. Părinţii au tendinţa de a fi subiectivi, de aceea ei trebuie implicaţi permanent in acţiunile grădiniţei pentru a reuşi să depăşească barierele subiectivismului. Inainte de aceasta, educatoarea are obligaţia şi interesul de a cunoaşte din ce medii provin copiii, care sunt categoriile socio-profesionale din care provin părinţii, structura familiei şi problemele deosebite ale fiecareia, probleme care ar putea afecta intr-un fel sau altul evoluţia copilului in cadrul grupului şi nu numai. Implicarea părinţilor nu inseamnă numai sprijin material sau discuţii despre problemele copilului fiecăruia, ci, inseamna implicare in problemele intregii grupe de preşcolari. In acest scop, constituirea unor relaţii pozitive intre familie şi grădiniţă conduce la unificarea sistemului de valori şi cerinţe legate de copil.
Dimensiunea umană, egal acceptată, oferă celor doi factori implicaţi ocazia de a se asculta reciproc şi de a găsi căile de comunicare oportune unei relaţii profund umane. Rolul educatoarei este de a asculta cu răbdare şi inţelegere probleme care de multe ori depăşesc spaţiul grupei, dar, pe care părinţii, bunicii, simt nevoia de a le impărtăşi. De multe ori, educatoarea este pusă in situaţia de a da sfaturi in probleme care nu privesc neaparat copilul, dar, care au loc in spaţiul familial. Astfel de probleme necesită capacitatea de a discerne , de a oferi(când este cazul) sfaturi, incurajări sau de a evita implicarea atunci cand nu este oportună. Prin natura profesiei, educatoarea vine in contact cu numeroase probleme de familie pe care nu le poate rezolva, dar, in măsura in care se poate interveni cu delicateţe şi discreţie, acestea nu sunt de evitat. O astfel de relaţie, in care adultul cere sprijinul educatoarei se bazează pe convingerea acestuia ca ea, educatoarea, deţine acele calităţi deosebite de a se putea apleca nu numai asupra problemelor copiilor, ci, şi asupra altor probleme care ţin de relaţii interumane, de sănătate, de impliniri sau eşecuri. Mama care ii destăinuie educatoarei probleme de viaţă, bunicuţa care işi vaită neputinţele, fac acest lucru pentru că găsesc in grădiniţă un spaţiu cald şi primitor, apt de a le câştiga increderea şi de a le oferi speranţe de mai bine. O astfel de relaţie implică educatoarea nu numai profesional, ci şi sufleteşte.
Specific naturii umane, omul se implică motivat, iar părinţii se implică atunci când sunt convinşi că investiţia lor materială, fizică, spirituală, merită efortul depus. Colaborarea dintre educatoare şi părinţi presupune o comunicare eficientă şi efectivă, o unitate de cerinţe şi acţiuni, subordonate interesului copilului, sub forma discuţiilor, a schimburilor de opinii, reuniuni de informare, ateliere de lucru cu ocazia unor evenimente din viaţa grupei, serbari, excursii,vizite,aniversări. Părintele trebuie convins, nu prin vorbe, ci, prin acţiuni menite să-i câştige increderea că in grădiniţă se intamplă ceva deosebit cu copilul său. Sunt foarte rare cazurile in care părinţii oferă fără să ceară, fără să aştepte reciproca gestului lor. Educatoarea poate răspunde intr-un singur mod: prin a-şi depaşi mentalitatea care o limitează la fişa postului, prin care raportează acţiunile pe care le intreprinde la veniturile materiale realizate.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, poate deveni un punct de plecare pentru a crea părinţilor incredere in forţa lor de a educa eficient, respect de sine, incredere in propriile competenţe parentale. Din acest parteneriat, şi copilul se alege cu un mare câştig, faptul că işi descoperă părinţii ca parte importantă a educaţiei lui.
In cazul in care obiectivele familiei nu corespund cu cele propuse de programul educativ, apar conflicte şi situaţii dificile pentru copil. Există cazuri in care, deşi benefică şi acceptată de către copil, influenţa mediului educativ nu este acceptată de către părinţi, este criticată, dezaprobată, minimalizată. Ideal este ca aceste dezaprobari şi, in general, toate discuţiile legate de grădiniţă, să fie purtate in absenţa copilului, pentru a nu-i demonta perspectivele legate de apartenenţa la grup, de relaţia sa cu educatoarea. Acest tip de relaţie, educatoare-părinţi, este generatoare de crize, care pot fi rezolvate cu discernământ in condiţiile deţinerii unor competenţe specifice:
-analiza in timp util a situaţiei create;
-formularea unor concluzii cu privire la situaţia creată;
-utilizarea unor strategii care au funcţionat şi alte cazuri, dar,
adaptate cazului in speţă;
-reflectare obiectivă asupra cazului;
-solicitarea sprijinului altor colegi sau a directorului, numai a-
tunci când situaţia este depăşită;
-recunoaşterea eventualelor greşeli;
-negocierea unor soluţii mulţumitoare pentru ambele părţi;
-acceptarea ca egal a partenerului de discuţie;
-abordarea unei atitudini pozitive, constructive, in rezolvarea si-
tuaţiei.
Sistemele opuse de reguli in familie şi in grădiniţă, discordanţele intre regulile celor două educatoare de la grupă, induc comportamente deviante. De obicei, copilul are de respectat un set de reguli acasă, unul in instituţia de invăţământ şi unul in cadrul grupului de prieteni. Adaptarea la fiecare dintre aceste seturi de reguli este relativ facilă, problematica fiind adaptarea concomitentă şi respectarea regulilor in funcţie de circumstanţe. Respectând caracteristicile vârstei, un aport major in asimilarea şi respectarea regulilor, ii revine educatoarei, care, trebuie să utilizeze mijloace specifice in acest scop: jocuri, lecturi, desene, vizionari de filme sau spectacole, dramatizari, concursuri. O parte dintre aceste modalităţi pot fi preluate şi de către familie, care le poate extinde şi in cadrul grupului de joacă al copilului. Deşi are un rol foarte important in educarea socială a copilului, familia este, in dese cazuri, răspunzatoare de aceste devieri. Familia se poate manifesta prin neglijare, dezinteres, indiferenţă, ostilitate faţă de propriul copil, prin lipsa comunicarii intre membrii familiei sau intre membrii familiei şi copil, prin inconsecvenţă in cerinţele faţă de copil, prin pedepse extreme, intr-o perioadă a vieţii, in care capacitatea de inţelegere şi autocontrolul nu sunt instalate definitiv. Familia poate influenţa negativ prin modele inadecvate de consumare a timpului petrecut de către copil in afara instituţiei şcolare. Tulburările psihice minore pentru inceput, neglijate, pot lua amploare, pot evolua iremediabil, generând crize, frecvente şi greu de controlat, atât din partea părinţilor, cât şi din partea educatoarei. Copiii anxioşi, deprimaţi, introvertiţi, copiii suferind de boli cronice, se izolează de grup, ca o forma de aparăre, ca o formă de retragere in sine. Ei se consideră neacceptaţi; dacă au probleme de comunicare nu sunt inţeleşi de către ceilalţi şi preferă să se joace singuri. Copiii tind chiar să se grupeze in funcţie de treasăturile pe care le au in comun; copiii cu probleme de comunicare işi formează grupuri in care se inţeleg foarte bine intre ei, au propriile jocuri, se bucură când se revăd, dar, in faţa intregii grupe, devin tăcuţi şi extraşi, din teama de a nu fi ridiculizaţi, ironizaţi. La polul opus, copiii agresivi, acţionează aproape similar, prin retragere in sine sau intr-un grup restrâns, acţionând violent la provocări sau atunci când simt nevoia de a fi luaţi in seamă.
Parteneriatul dintre gradinita si familiile copiilor, desfasurat in termeni amiabili si de respect reciproc, ofera un mediu propice influentarii pozitive a educatiei copilului. Relatia parteneriala, capabila sa le ofere ambelor parti implicate posibilitatea de a actiona, va avea efecte benefice asupra dezvoltarii copilului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu