Din perspectivă sistemică, şcoala reprezintă un ansamblu de componente raţional organizate şi independente care asigură funcţionalitatea ei internă, ca un tot unitar, urmărind realizarea anumitor obiective instructiv-educative precise. Acest sistem (şcoala) este alcătuit din trei componente: structura, procesul şi produsul.
Procesul de învăţământ reprezintă exercitarea funcţiilor esenţiale -predare, învăţare şi evaluare- concretizate în strategii, metode, procedee, forme de organizare a elevilor.
În sensul ei profund, noţiunea de proces de învăţământ este legată de cea de transformare/modificare. Pornind de la cea mai generală accepţie a învăţării, şi anume: „învăţarea este o schimbare în comportamentul individual, ca urmare a trăirii unei noi experienţe proprii”, deducem că procesul de învăţământ trebuie astfel organizat şi desfăşurat încât să provoace această schimbare în timp, în spaţiu şi în formă a experienţei cognitive, afective şi acţionale la nivelul personalităţii elevului.
Această viziune situează procesul de învăţământ în dimensiunile lui concrete:
În dimensiunea temporală - ca prevedere şi provocare în timp a schimbării experienţelor cognitive, afective, acţionale;
În dimensiunea spaţială - ca planificare a frecvenţei cu care revin diferitele tipuri de experienţe ce urmează a fi „transformate”;
În dimensiunea morfologică - de transformare efectivă, continuă, ce stimulează şi facilitează noi investigaţii, explorări.
Procesul de învăţământ se bazează pe interacţiunea permanentă a celor doi poli – educatorul şi elevul; pe de o parte, subiecţii care se impun, organizează şi facilitează schimbarea, iar pe de altă parte subiecţii care suportă schimbarea, implicându-se activ în acest proces - elevii.
Identificăm astefel două tipuri de acţiuni sau funcţii specifice: predarea-ca activitate a educatorului ce urmează logica îndeplinirii obiectivelor pedagogice şi învăţarea- ca aspect psihologic, personal, care ţine de psihologia elevului.
Spre deosebire de didactica tradiţională care situa cele două laturi fundamentale ale procesului de învăţământ (predarea şi învăţarea) în raporturi de simpla juxtapunere, de alăturare mecanică, didactica actuală evidenţiază raportul lor de interdependenţă de reciprocitate şi integrare într-un singur proces calitativ superior de realizare a finalităţilor învăţământului.
Procesul de învăţământ integrează şi o a treia funcţie-aceea de evaluare. Evaluarea este considerată azi parte/componentă integrantă a procesului de învăţământ, ea completând „ciclul de intervenţie” al educatorului asupra elevului şi furnizând acestuia şi elevilor, informaţiile necesare desfăşurării optime a acestui proces. Prin funcţiile îndeplinite, prin formele şi strategiile (de evaluare) utilizate, evaluarea facilitează reglarea şi autoreglarea demersului instruirii, oferind informaţii necesare fundamentării manageriale a deciziilor de corecţie/ameliorare.
Prin urmare, procesul de învăţământ se poate defini ca exercitare, într-o unitate organică a acestor trei funcţii fundamentale-predare-învăţare-evaluare, deosebite prin finalităţi, motivaţie, metodologie.
Studiile şi practica educaţională au evidenţiat importanţa cunoaşterii de către cadru didactic a nivelului dezvoltării psihice a elevului, a nivelului de pregătire al acestuia încă de la începutul programului de instruire. Aceasta se realizează printr-una din formele evaluării şi anume, evaluarea iniţială.
Procesul de învăţământ trebuie abordat/analizat la nivelul interacţiunii: predare-învăţare-evaluare.
Predarea înţeleasă ca provocarea schimbării a ceea ce există în ceea ce trebuie să existe, angajează elevii într-o nouă experienţă de cunoaştere/acţiune/trăire. Ea este definită ca ansamblu de acţiuni şi operaţii sistematice, realizate de educator în vederea organizării şi desfăşurării optime a învăţării. Astfel, predarea este şi va rămâne, în bună parte, o acţiune de comunicare didactică; ea nu poate fi înlocuită complet prin studiul personal, independent al elevului.
Multitudinea şi complexitatea acţiunilor integrate în predare necesită, totodată, activitatea de pregătire a acestora şi ulterior, acţiuni de evaluare, autoevaluare de corecţie, ameliorare şi reglare a procesului învăţării.
Prin urmare, predarea include şi acţiuni de proiectare, de analiză, prelucrare şi „pedagogizare” a conţinuturilor, de asigurare a mijloacelor de învăţământ necesare.
Studiile şi cercetările recente din domeniul psihologiei au schimbat în mod radical reprezentările avute despre învăţarea umană în general şi despre învăţarea şcolară,în particular. Învăţarea şcolară, realizată într-un cadru instituţionalizat, proiectată, organizată secvenţial, progresiv dirijată şi controlată sistematic de către profesor poate fi abordată în triplă ipostază:
Învăţarea ca proces. Sub aspect procesual, învăţarea trebuie înţeleasă ca „succesiune de operaţii, acţiuni, stări şi evenimente interne”; „ o suită de transformări ce merg de la imagine la noţiune, de la acţiune la gândire, de la empiric la ştiinţific”. Învăţarea generează schimbări în plan cognitiv, atitudinal, acţional, soldate cu „ beneficii interne” precum: acte de înţelegere, scheme logice de memorare, strategii de gândire, motivaţie intrinsecă pentru activitate, stil creativ în abordarea sarcinilor. În contextul învăţării „ se prepară” fenomenele dezvoltării, iar la nivelul dezvoltării, învăţarea se împlineşte şi se finalizează.
Cercetările recente în domeniul psihologiei evidenţiază importanţa acţiunii directe a elevului, a activizării acestuia, a motivării sale pentru participare, angajare în sarcina învăţării .
Învăţarea ca produs. Învăţatea ca produs reprezintă un ansamblu de rezultate exprimate în termeni de cunoştinţe, noţiuni, idei, norme, priceoeri, capacităţi, strategii cognitive, comportamentale, atitudini. Ele au un caracter relativ stabil, îi „aparţin” elevului şi evidenţiază saltul înregistrat de acesta prin raportarea la stadiul anterior.
Învăţarea în funcţie de diverşi factori.
În acestă accepţiune, reuşita învăţării se datorează influenţei combinate, interacţiunii a două categorii de condiţii:
condiţii interne ce includ factori biologici( ereditatea, vârstă, dezvoltare fizică, rezistenţa la efort, stare de sănătate) şi factori psihologici ( potenţial intelectual, nivelul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii: inteligenţa, gândire, memorie, imaginaţie, motivaţia învăţării, voinţa, trăsături de personalitate, deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală.
condiţii externe care vizeză : organizarea şcolară (sistem de cerinţe, curriculum, calitatea instruirii, competenţele profesorului, stilul de predare, clasa de elevi, relaţiile profesor-elev; factori sociali-culturali ( familia, mediul cultural-educaţional, socio-economic, comunitar)
Pentru eficienţa învăţării mediate şcolar, este necesară identificarea condiţiilor ce influenţează învăţarea, organizarea şi corelarea lor, competenţa din partea educatorului.
BIBLIOGRAFIE:
Cucoş , Constantin, 1998, „Psihopedagogie”, Editura Spiru Haret ;
Nicola, Ioan,1996, „ Tratat de pedagogie şcolară”, E.D.P., Bucureşti ;
Cucoş , Constantin,1996, „ Normativitatea activităţii didactice”, Editura Polirom, Iaşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu